Cetatea Neamț

Nicolae Iorga Alexandru Vlahuță
Mihail Sadoveanu: Cetatea Neamțului
Din Târgul Neamțului, prin mahalaua liniștită a Țuțuienilor, ieșim spre Cetățuie. E o frumoasă zi de vară, cu cer senin, cu văzduh neclintit. Se aude, în tăcerea ulițelor înguste, un timp, vuietul vârtelnițelor de la o fabrică de țesături; prin ferestrele negre ale unei case vechi, prin ochiuri de frunzișuri care cresc bogat în jurul zidurilor leproase, fete întind capete cu ochi curioși și plini de zâmbet. — Le joacă ochii în cap ca la șarpe... zice tovarășul meu. După câțiva pași se împiedică de un bolovan; și eu îi răspund cu același aer filosofic: — Așa-i când mergi înainte și privești îndărăt...

Ieșim sub dealul râpos. O moară cu stăvilarele lăsate, cu lăptocul umflat de apă, tace și așteaptă parcă. O moară totdeauna are ceva tainic și singuratic în înfățișarea ei. Câteva case răzlețe stau pitite, înfricoșate ai zice, amenințate într-una de primejdia bolovanilor uriași care atârnă pe coastă. Dealul de piatră sfărâmicioasă totdeauna, la ploi, pornește șuvoaie care îneacă grădinile acestor gospodari mărginași; cu șuvoaiele de apă vin și șuvoaiele de pietriș măcinat, care acoperă cu solzi albaștri pământul. În unele grădini zac stânci prăvălite de sus; unele case abia se zăresc, pe jumătate înmormântate în pământ. Și printre căsuțele acestea, printre crețurile coastei sălbatice și pustii, prin negrul pădurii care acoperă măgura, se zărește trista rămășiță a cetății Neamțului. Stă neclintită în moartea ei, își zugrăvește lămurit colțurile rupte pe pânza limpede a cerului. Târgul a pătruns într-acolo în locurile odinioară goale; s-au primenit multe rânduri de căsuțe sărmane; acu trec gâște și godaci pe șușănița de drum rupt de cursul apelor; oameni cu nevoile lor, cu pălării pe ochi, se duc, vin; și alții, mulți, foarte mulți, dorm sub brazda pe care o călcăm, mulți luptători ai vremurilor neguroase; și prezentul cu lucruri mici va intra în marele mormânt al trecutului, - cetatea însă nu va intra. Dintrodată se înalță în cer, "acoperită cu fulgere îngrădită cu pustiu", neagră, bătută de furtuni, de ploi, de trăznete, dintr-odată ca o fantomă încremenită apare, rămîne, pe vârful coastei goale. Știu că odată era întreagă, dar mie îmi pare acuma, când o văd, că așa cum e a trecut prin veacuri, așa, ruină bătrână, așa, schelet uriaș în șuierul înălțimilor, în visul mohorât al legendelor.

Suim coasta pe un drumeag râpos. Întâi trecem prin pădure, prin albia seacă a unui șuvoi. De o parte și de alta, pe maluri, buchete mari, galbene, de sânziene atârnă și miroase dulce în pacea locului. Cu cât suim, cu atât copacii se răresc. Trecem numai prin tufișuri, călcăm iarba verde, prin care înroșesc ici-colo fragi; frunza măcieșilor sticlește la soare, un stol de vrăbii face gălăgie undeva, nevăzut, în frunzișul bogat al coastei. Și zidurile înnegrite ale cetății se arată, ziduri și stâlpi uriași, în mijlocul cărora zac urmele vieții trecute sub sfărâmăturile molozului, a pietrei, sub prăvăliri de bucăți întregi de ziduri, sub pământul pe care vremea l-a clădit deasupra. Un om ne-a întovărășit, pe mine și pe prietinul meu, până sus, ne-a călăuzit tăcut, ne-a cules un mănunchi de fragi, s-a oprit liniștit când ne-am oprit și noi. Se uită și el cu mâhnire la risipirea aceasta, apoi își ridică spre noi ochii. Își duce mâna dreaptă prin barba scurtă, căruntă, parcă se gândește și i se îmblânzesc privirile.

— Iaca, vedeți dumneavoastră, așa s-a stricat, s-a dus; acu nu se mai cunoaște nimic... Da' tot vin boierii, vara, pe aici... Mai petrec, mai râd, se mai uită cu ochianul... De-aici, de sus se vede pînă hăt-departe...
Se vedea, într-adevăr, prin spărturi întâi, apoi de pe creasta zidului, și fără ochiană toată câmpia dreaptă a Ozanei și Nemțișorului, cu scânteierile de apă lină, cu pâlcuri de sălcii neclintite, cu mișcarea mută a oamenilor singuratici, mici, pierduți în întinderea mare; se vedeau și pădurile depărtării, și munții, în negură, desfășurându-se trepte-trepte până în fund; se vede, după ușoare sclipiri, se bănuia mai curând, ș-o mănăstire, acolo, departe, în zare, sub streșina cerului.
— Acolo-i mănăstirea Văraticului. zise românul.

Din pământul adunat printre risipiturile zidurilor, au crescut câțiva cireși, fructe coapte lucesc în soare. Badea Ilie se ia după privirile noastre:
— Aici au scăpat din plisc stăncile cireșe furate... Iaca, acum cresc copaci... He! altă viață va fi fost altădată pe aici... Am auzit și eu că erau acolo case domnești, și biserică, - da' acu nu se mai cunoaște nimica... Și se zice că aici, în mijloc, o fântână, da' adâncă tare trebuie să fi fost... Te coborai cu ciutura până la jumătate, și de acolo puteai intra într-o hrubă, care răspundea acolo, în fântână, - și prin hruba aceea mergeai, mergeai, și ieșeai la capătul muntelui, de ceea parte, în pădure, spre Oglinzi... Aceea era pentru vremurile grele... Trebuie să fie bogății multe aici sub pămînt, - dar cine știe parcă pe unde să intre? Cine știe prin ce loc e capătul hrubei !...

Prietenul meu aruncă și el puțină sămânță de vorbă:
— Aici, moșule, era adăpost la vremuri cumplite... Veneau aicea cu plăieșii, - și prin râpa asta să fi fost oaste cât de multă de păgâni, n-avea ce face... Aici și Ștefan cel Mare a fost...
— Da, răspunde badea Ilie; spunea și feciorul-meu... Eu am un fecior care a învățat la școală...
Ș-apoi el mai multe decât mine știe, pesemne că le cetește prin cărți care au rămas de pe atuncea...
Ș-apoi zice că maică-sa s-a ascuns aici, și cu domnița lui... Și domnița ședea aici la fereastra asta, plângea și-l aștepta, și el a venit pe colea, prin râpă, Ștefan-vodă... A venit să-și vadă nevasta și pe urmă s-a dus iar la bătălie...
— Da' nu-ți spunea băietul că nu i-a dat drumul maică-sa?
— Spunea, - dar acestea-s vorbe... Cum să nu-i deie drumul?... că doar era mai mare, era domnitor!

Noi priveam în juru-ne, cercetam cu ochii colțurile acelea scumpe. Se cunoșteau, în colțurile răsăritului, urmele bisericii; treptele de piatră se zăreau prin spărturile zidului. Dincolo, din păretele de miazăzi, or fi fost odăile de locuit. A rămas încă pe zid var, și pe var se cunosc urmele fumului sobelor; urme de viață se cunosc; cu cât priveam mai bine cu atât vedeam că cetatea aceasta n-a fost de multă vreme dărâmată. Despre acest lucru părea a ști ceva și badea Ilie.

— Cum să nu știu? am apucat și eu pe un boier, unul Belibou; avea a-și face un han: curțile cele vechi zicea că nu mai sunt la modă. Și a început a căra piatră de-aici, de la cetate.
Dărâmau zidurile aici, și pietrarii zideau în târg han și curți nouă... Nu zicea nimeni nimic. Ce să zică? Boierul, boier mare, - ce să-i faci? Cum să te pui cu dânsul? - Până ce a dat Dumnezeu și s-a sculat alt boier, care acu era sărac și umbla așa bezmetic; îi zicea Alexandru Nebunu! S-a sculat, și pe jos a pornit la Iași, la Domnie... Mânca pâne și bea apă la șipote la marginea drumului... Și până ce n-a răzbit la vodă nu s-a lăsat. Pe atunci era domnitor la Iași Grigore-vodă cel Frumos... Ș-apoi să spuie părintele Enăchescu de la noi din Țuțuieni, că el mai bine spune... A zis boierul acela, Alexandru Nebunu, cătră vodă: — Măria ta! păcat să se dărâme cetățile bătrânești, și să-și facă nevrednicii de azi crâșme din ele! Ș-a căzut în genunchi. Și când s-a întors Nebunu la cei cuminți avea hârtie la mână de la Domnie către isprăvnicie... Și s-a înfățișat la ispravnic și a zis: — Uite porunca să iasă oamenii din toate satele dimprejurul cetății cu câte trei nuiele și cu câte un par, și să îngrădească cetatea! Și de azi înainte piatră de zidit crâșme și curți boierești să nu se mai ridice... Cine nu ascultă, rău va pătimi. - Au ieșit oamenii cu nuiele și cu pari ș-au îngrădit cetatea, - dar pe urmă au venit vremuri nouă... și s-a stricat gardul... Zice că acu s-a rânduit un păzitor, da' de știut nu-l știu. Poate va fi fiind unul venit nu știu din ce pustii locuri: pornește într-acoace, prin târg, și întreabă de drum - și la urmă se oprește într-o crâșmă... Zice că are leafă... Au și alții leafă, n-are numai el...
Soarele scăpăta spre munți, la asfințit, și umezeala ruinelor creștea, ni se ridica prin picioare; un fior ușor trecea prin zidurile ruinate, clătina copacii a căror sămânță o aduseseră vânturile întâmplării și buruienile crescute în dărâmături. Un iz slab, amestecat cu mirosul desișurilor din preajmă, ne învăluia; mireasmă ca de flori vechi a mormântului fără cruce, fără lacrimi, fără amintire...

1908

Mihail Sadoveanu: Cetatea NeamțuluiAlexandru Vlahuță Top Nicolae Iorga

Copyright © Complexul Muzeal Județean Neamț.
Materialul a fost reprodus din lucrarea "Cetatea Neamț" de Gavril Luca & Gheorghe Dumitroaia,
Ed. "Constantin Matasă" 2000. Transpunerea în format html a fost realizată de către Net Media.

Home page | Preliminarii | Despre origine | Confruntări militare | Secolul XVI | Secolul XVII | Decăderea