Cetatea Neamț

Alexandru Vlahuță Dimitrie Bolintineanu
George Coșbuc: Cetatea Neamțului
        Sunt cu ceară picurate
        Filele-n bucoavna mea.
        Dar cetesc, cum pot, în ea.
        Spune-acolo de-o cetate
        Care "Neamțul" se numea
        Și-au zidit-o, spune-n cronici,
        Nemți, germani sau teutonici.

              E ruină azi de veacuri.
              Unde-o fi ? Vezi asta-i greu !
              Cine credeți că că sunt eu
              Ca să știu atâtea fleacuri !
              Cui va ști, îi dau un leu.
              Zici că afli-n cărți de școală ?
              Aș ! Rămâi cu mâna goală.

        Deci, în ceasul dimineții,
        Când prânzesc acei ce au,
        În cetate-aici erau,
        Lângă comandantul pieții,
        Toți străjerii și-așteptau,
        Povestind și-ntinși pe iarbă,
        Chisălița să le fiarbă.

              Dar, pe când Guzgan răstoarnă
              Mămăliga din ceaun,
              Din clopotniță Tăun
              Sun-afurisit din goarnă.
              Unui-i strigă: — "Ești nebun !"
              Altul: — "Ce-au tu dacă strigă ?
              I-o fi dor de mămăligă."

        Dar se-ntorc spre zid plăieșii;
        Văd pe șes un nor de oști.
        — "Măi Istrate, tu-i cunoști:
        Turcii sunt ?" — "Ba, parcă leșii,
        Vin încoace." — "Păi, sunt proști ?
        Bat și ei cel drum, ca mânzul,
        Să ne strice nouă prânzul."

              Leși erau, Sobieski-Vodă
              Rătăci pe-aici prin văi,
              Căci pe-atunci era la modă
              Vara, când plecau la băi,
              Regii meșteri în bătăi
              Să-și ia drumul încotrova
              Totdeauna prin Moldova.

        Și plecau fără merinde
        Căci așa era bonton
        Să mănânce tot plocon,
        Ce puteau ici-colo prinde.
        Dar acest slăvit Ion
        Își avu-n desagi slănina.
        Și-i pierdu, să-i bată vina !

              Deci, cu oști, vestitul rigă,
              Cum umbla pe-aici flămând
              Și simți, prin văi trecând,
              Aburi calzi de mămăligă,
              Știu și eu ce-i dete-n gând,
              Că-și opri deodată pasul,
              Tot trăgând în vânt cu nasul.

        — "E vrun praznic în cetate.
        Ștefan vodă... El mi-ar da !"
        — "Cred că nu, măria ta,
        Că-i un drac și jumătate,
        Nu prea dă, că-i el așa."
        — "Mie, nu ? Să-ncrunt sprânceana !
        Eu ori el bătu Vieana?

              Domn ca mine cât trăiește
              Nu-i deprins să-nghită-n sec.
              Iar un general zevzec,
              Răspunzând pe latinește
              Zise: — "Dobre ciolovec" ! -
              Și-ntinzând sub zid armata,
              Iată-l ciolovecul gata.

        Și bum-bum apoi cu tunul,
        — "Fire-ar ei de râs, poleci !
        Mai pe vine să te pleci,
        Cârlănaș ! Și dă ceaunul
        Mai deoparte, tu Berheci,
        Că ni-l sparg cu-mpușcătura -
        Măi spancioc, mai ține-ți gura."

              Dar plăieșii din cetate
              Răspundeau vârtos și ei:
              Comandantul Onofrei,
              Cel cu pletele-ncurcate,
              Și cu straiu-ncins cu tei,
              Dând adânc zăvorul porții,
              Se zbătea ca-n ceasul morții.

        Și-au bătut o săptămână
        Leșii-n zid; dar zidul, prost,
        Sta pe loc, pe cum a fost.
        Însuși riga, într-o mână
        C-un pistol, din adăpost,
        Da pe Ștefan la toți dracii
        Și-mpușca la rând - copacii.

              Deci, văzând că nici nu-l lasă
              Să se ducă-n treaba lui,
              Și nici pomeneală nu-i
              De-a-l pofti la el la masă,
              Și flămând - vai, ce mai spui -
              O luă mai pe departe,
              pe genunchi scriind o carte

        "Hai și descuieți odată !
        Și tovarăși să vă fim.
        Mândrul cântec ce mai știm,
        Marș francez, fără de plată.
        Nu vi-e milă că pierim ?
        Poate-o ploaie să ne-apuce...
        Nu știm drumul, că ne-am duce.

              După ce-au cetit pitacul,
              Onofrei ieși pe zid:
              — "Măi, poleci, eu vă deschid,
              Dar să nu vă puie dracul
              Să mințiți, că - vă ucid !
              Iar de marșuri mi-e cam scârbă,
              Trageți-mi mai bine-o sârbă !"

        Iată poarta se descuie.
        Leșii-n vale, pe sub plopi,
        Se crucesc, se cred miopi -
        Ce văd ei ? Din cetățuie
        Doi cu doi, vreo zece șchiopi.
        Onofrei ridică tonul:
        — "Un, doi, un ! Și stați, plutonul !

              Cu sprâncenile-ncruntate
              Strigă rex: — "Sto pojo boi ?
              Cine dracul sunteți voi ?"
              — "Noi ? Plăieșii din cetate.
              Zece-am fost, pieriră doi."
              Rex făcu o mutră lungă,
              De credeai că vrea să-mpungă.

        — "Pentru voi a fost gâlceava ?
        Dar boierii?" — "Ce gândești !
        Noi să știm ? Prin Tirchilești."
        — "Domnul unde-i ?" — "E-n Suceava."
        — "Dar poporul ? — "La Plăești."
        — "Drace, asta-i de poveste !
        N-ați ascuns prin turn neveste ?"

              — "Noi ? Da' ce, ni-e mintea slabă ?
              Noi suntem creștini curați:
              Aștia nu sunt însurați,
              Eu de zece ani n-am babă.
              Voi după femei umblați ?
              Zbârlea are-n Huși, săracul,
              Dar urâtă, goală-dracul!"

        — "Dar comori ascunse-n oală
        Și-ngropate !" — "Oale, spui ?
        Le-am lăsat să facă pui.
        Una-i știrbă, și-alta goală;
        Nici o pricopseală nu-i !
        De le vrei plocon ori pradă -
        Ia, fugi, Zbârleo, și le adă !"

              Rex atunci: — "Vă tai grămadă !"
              Dar a stat cu mâna-n sus
              Căci aminte și-a adus
              Că-i e teaca fără spadă:
              În Liow zălog și-a pus
              Spada cea cu steme duble
              Pentru-n pol și două ruble !

        Dând din mâini ca cel ce-alungă
        Gânduri rele: — "Eu sunt bun.
        Apropo, ce-am vrut să spun ?
        Onofrei, te văd cu pungă,
        Dă-mi o mână de tutun.
        N-am fumat de-o săptămână,
        Pune-l ici, te rog, în mână."

              Și-aprinzând chibritu-n pripă,
              Mulțumit privea la fum.
              — "Onofrei, să-mi spui acum",
              Și-apăsa cu unghia-n pipă,
              "Cum mi-ai stat tu mie-n drum ?
              Nu știai tu de-a mea faimă
              Ca să stai năuc de spaimă ?

        Dar glumesc așa ! mă iartă,
        Ești erou, s-a hotărât,
        Deși porți pe după gât
        Traistă... hai, și nu-i deșeartă ?
        O văzui numaidecât -
        Ai într-ânsa plumbi, de toate.
        Brânză, caș și pâne poate ?"

              — "Brânză nu, dar am pogace
              Ș-usturoi, măria ta."
              — "Usturoi ! Și-l poți mânca ?
              Dar la urmă, cui i place...
              Mon Dieu ! Nu te supăra:
              Tot făcurăm noi doi pacea:
              Ia să văd cum e pogacea ?"

        Și-apucând cu mâni grăbite,
        Rupt de foame ca un lup,
        Rupe rex, cu toții rup, -
        — "Onofrei al meu, iubite,
        Vin la neica să te pup !"
        Și-l pupa viteazul rigă
        Și-ndopa la mămăligă.

              Ce-a mai fost puțin ne pasă,
              Au plecat polonii-n sus,
              Iar plăieșii-n jos s-au dus
              La Neculcea drept acasă,
              Iar aceasta-n cărți i-a pus.
              Și din Dorna până-n Tulcea,
              Toți cetesc ce-a scris Neculcea.

              1896

George Coșbuc: Cetatea NeamțuluiDimitrie Bolintineanu Top Alexandru Vlahuță

Copyright © Complexul Muzeal Județean Neamț.
Materialul a fost reprodus din lucrarea "Cetatea Neamț" de Gavril Luca & Gheorghe Dumitroaia,
Ed. "Constantin Matasă" 2000. Transpunerea în format html a fost realizată de către Net Media.

Home page | Preliminarii | Despre origine | Confruntări militare | Secolul XVI | Secolul XVII | Decăderea