Cetatea Neamţ

---

Construcţia

Locul pentru amplasarea Cetăţii Neamţ a fost ales în mod fericit, întrucât Culmea Pleşului asigură, prin poziţia sa naturală, mari posibilităţi de apărare. Stânca Pleşului apare ca un pinten cu plan în formă aproximativ triunghiulară, desprins de vârful Cerdac, cu înălţimea de circa 480 m faţă de nivelul mării şi de 80 m faţă de nivelul apei Neamţului.

De sus, de pe vârful Cerdacului, unde se presupune că a fost un important punct de observaţie, se deschide un orizont larg, de unde se pot transmite şi recepţiona semnale vizuale la distanţă.

Planul cetăţii are aspectul unui patrulater cu laturi inegale, adaptat după teren. Dacă între latura de nord şi cea de sud diferenţa nu este decât de un metru (38, 50 m/37, 50 m), în schimb între latura de est şi cea de vest diferenţa este mult mai mare - de 7 m (47 m/40 m). S-a apreciat că planul cetăţii de la Neamţ, ca şi al aceleia de la Suceava, ar fi suferit o influenţă polono-lituaniană prin cetăţile Coriatovicilor din Podolia sau Diosgör din Ungaria. Specific pentru Cetatea Neamţ este faptul că turnurile de apărare, din cele patru colţuri, n-au fost plasate în exteriorul zidurilor, ca la cetăţile Suceava şi Scheia construite în aceeaşi perioadă, ci au fost încadrate direct în scheletul de ziduri, şi aceasta pentru că fortificaţiile naturale de pe trei laturi nu permiteau construcţia lor în exterior.

Iniţial, fortul muşatin avea înălţimea de circa 12-15 m, cu o grosime apreciabilă, de aproape 3 m. Zidurile sunt susţinute şi consolidate în exterior de 18 contraforţi puternici de formă prismatică, care corespund pe direcţia zidurilor interioare. Intrarea în cetate se făcea pe "poarta muşatină" de la mijlocul zidului de nord.

Datorită faptului că numai prin partea aceasta cetatea putea fi mai uşor atacată, încă din faza muşatină latura nordică a fost apărată de un şanţ destul de adânc, care trecea prin imediata apropiere a zidului, aşa cum au dovedit săpăturile arheologice. Fragmentele ceramice găsite în pământul de umplutură al acestui şanţ sunt caracteristice pentru a doua jumătate a secolului al XV-lea, când s-a săpat altă fortificaţie, la o depărtare de câţiva metri.

Dezvoltarea tehnicii de luptă prin perfecţionarea armelor de foc, în special a bombardelor, care puteau arunca ghiulele mult mai mari şi mai grele, de piatră sau de fontă, capabile să provoace distrugeri zidăriei, a făcut ca cetăţile să se adapteze noilor arme. În acest scop construcţiile în unghi drept au fost încadrate de turnuri sau bastioane rotunjite. La Cetatea Neamţ aceste lucrări au fost realizate în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, probabil în timpul răgazului rămas între lupta de la Vaslui din ianuarie 1475 şi 26 iulie 1476, când a avut loc lupta de la Războieni-Valea Albă.

În acest scurt timp zidurile cetăţii au fost supraînălţate cu circa 6-7 m, iar în interior au fost construite o serie de dependinţe necesare garnizoanei militare. Dar cele mai importante lucrări s-au realizat în partea de nord şi nord-est a fortului, unde s-a săpat, după cum am arătat, un nou şanţ de apărare mult mai adânc şi mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare cu ziduri groase şi rezistente, cu înălţimi variabile, de până la 30 de metri. Zidăria bastioanelor era prevăzută cu creneluri şi ferestre înguste, prin care apărătorii cetăţii puteau să supravegheze şi să lovească duşmanii.

Remarcabilă era noua cale de acces în cetate, reprezentată de un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni de piatră de formă prismatică. Elevaţia podului era, probabil, sub formă de boltă zidită tot din piatră, ca şi pilonii. Forma arcuită a podului, care este în mare parte paralel cu bastioanele, cât şi lungimea sa, îi obliga pe duşmani, atunci când atacau, să se expună mai mult timp loviturilor apărătorilor cetăţii. Se crede că orientarea podului îi obliga pe atacanţi să-şi mute scutul din mâna stângă în mâna dreaptă, ceea ce ducea la diminuarea atacului. Porţiunea de pod dintre ultimul pilon şi zidul bastionului era mobilă, putând fi ridicată printr-un sistem de scripeţi. Tot mobil era şi podul din faţa porţii principale realizată în timpul lui Ştefan cel Mare, prin turnul de nord-est. Se pare că aici au fost porţi duble, atât la intrarea cât şi la ieşirea din turn, unde se pot vedea cu uşurinţă cele două stiluri constructive: gotic şi romanic. Ca măsuri suplimentare de supraveghere au fost construite, la intrarea în curtea exterioară, două capcane cu trape, cunoscute şi sub numele de "curse de şobolani sau de şoareci".

De la capătul podului, legătura cu satele din jur se făcea pe un drum ce ocolea vârful Cerdacului, cu acces la drumul spre Baia şi Suceava, dar şi la oraşul de jos. Calea actuală de acces spre cetate a fost amenajată mult mai târziu, în timpul domniei lui Mihalache Sturza, la 1834.

După cum dovedesc o serie de izvoare narative şi observaţiile arheologice, unele căi de acces erau fortificate cu "părcane", sub formă de şanţuri întărite cu palisade, pentru a împiedica accesul inamicilor.

Întărită prin lucrările făcute în timpul lui Ştefan cel Mare, cu şanţul de apărare flancat cu bastioane puternice, cu ziduri supraînălţate, cu căi de acces pe care era imposibil să se transporte "maşini" de luptă pentru distrugerea zidurilor, Cetatea Neamţ a devenit una din cele mai puternice cetăţi din Ţara Moldovei.

La construcţia cetăţii au fost folosiţi meşteri pricepuţi, care au mai lucrat probabil şi la alte asemenea fortificaţii. Stilul gotic, evident la ancadramentele de porţi şi ferestre, subliniază prezenţa unor meşteri transilvăneni, probabil de la Bistriţa şi Rodna, oraşe cu care Ştefan cel Mare a avut legături strânse. Majoritatea încăperilor, cu excepţia celor din turnuri, care erau separate prin plafoane sprijinite pe grinzi groase de stejar, aveau arcade boltite realizate din cărămidă, sprijinite pe laterale şi la capete pe elevaţia rezistentă din piatră a zidurilor groase. Fragmentele de ancadramente de la uşi şi ferestre, cât şi unii piloni de susţinere, descoperiţi în molozul ruinelor, dovedesc atât competenţa meşterilor pietrari, cât şi grija de a se realiza un lucru frumos. Sub conducerea acestora, la o lucrare de aşa proporţii a participat, desigur, şi un număr însemnat de salahori, la căratul unui volum aşa de mare de piatră şi a celorlalte materiale de construcţie: lemn, cărămidă, var, nisip etc. Aceşti oameni proveneau din locuitorii satelor ocolului, care aveau, aşa cum precizează documentele vremii, obligaţia prestării "muncii la cetăţi", fie cu carele, fie cu braţele. Dar pentru că asemenea lucrări trebuiau terminate într-un timp cât mai scurt, fiind patronate de însăşi autoritatea domnească, la realizarea lor erau mobilizaţi şi târgoveţii, robii de pe moşii, oştenii şi prizonierii.

Materialul din construcţie este în cea mai mare parte piatră de râu, probabil din părţile Pipirigului, folosită atât ca elevaţie, cât şi ca umplutură a zidurilor. La construcţia arcadelor, pervazurilor, pilonilor şi a contraforţilor a fost folosită piatra de carieră de la Domesnic şi Gura Secului. O cantitate apreciabilă de rocă de gresie verzuie provine chiar din stânca de la baza Culmii Pleşului.

Analiza compoziţiei mortarului arată că acesta a fost făcut dintr-un var hidraulic în amestec cu nisip, microprundişuri, cărămidă sfărâmată şi praf de mangal, care au alcătuit un liant foarte rezistent. Pe anumite porţiuni de zid, supuse mai mult acţiunii agenţilor naturali, se poate vedea că mortarul a rezistat chiar mai bine decât piatra!

Cele mai multe încăperi erau destinate nevoilor garnizoanei militare, care poate să fi avut, în mod obişnuit, aproximativ 300 de oameni.