Cetatea Neamț

Mihail Sadoveanu George Coșbuc
Alexandru Vlahuță: România pitorească
Dăm iarăși în șoseaua ce trece prin dumbrava de stejari și de la Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemțișorului în satul Vânători și ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul râpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetății Neamțului. Urcăm pe jos prin strâmtoarea uscată, spartă de puhoaie, cărarea ce taie păretele din stânga, și-ntr-un sfert de oră suntem deasupra, la "porțile cetății". Se văd încă urmele șanțului de apărare ce ocolea zidurile pe dinafară. Între cei patru stâlpi de la intrare se întindea ziua, peste șanț, un pod "de piele de bivol", noaptea se strângea și rămânea castelul încins cu un brâu de apă. Deasupra porții și pe la colțuri se ridicau turnuri înalte, cu ferestruici înguste, pe care cătau în vale ochii sânețelor străjerilor. Trufașa clădire-și rânduia încăperile în patru aripi mari, lăsând între ele o curte, în mijlocul curții o bisericuță, din altarul căreia pornea pe sub pământ tainița scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creștetul unui grind stâncos, având în spate întunecime de codru, în față prăpastie sub metereze-înalte, și vedere largă pe toată valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c-o mână de voinici oștiri năvălitoare, și-n șase veacuri de nepătată mândrie, o singură dată s-a deschis porțile fără luptă, ș-atuncea nu unui cuceritor străin, ci falnicului domn al tuturor românilor - Mihai Viteazul. Pustii și sparte de vremuri se mai ridică câteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, pe ai cărei păreți au strălucit odinioară armurile grele ale cavalerilor de Malta.
Închid ochii și revăd cetatea întreagă. O pagină sfântă mi se lămurește, ca și cum toate câte au fost s-ar smulge pentru o clipă din umbrele trecutului ș-ar îmbrăca din nou viața de atunci. E noapte și-i liniște. Deodată, pe vale s-aude un tropot de cal. De sus se deschide-o fereastră și întreabă doamna: "Cine-i?" "Sunt eu, răspunde-un glas ostenit, sunt eu Ștefan, singur, rănit, învins..." Tresare sărmana doamnă, i se frânge inima de durere și de milă, că-i fiul ei cel care-i vorbește; și cugetă că-i româncă și fiul ei cel mai slăvit voievod al țării, și, năbușindu-și plânsul ce sta s-o podidească îl rugă frumos să plece îndărăt să buciume-n munți, să-și strângă plăieșii risipiți și s-arate dușmanului cum știu să moară, când nu pot birui, stăpânii și apărătorii acestui pământ. Ce popor are în istoria lui o pildă mai mare și mai înălțătoare de jertfă și de iubire de patrie?... Îmbărbătat, se-ntoarce Ștefan să-și reînchege oastea-i sfărâmată. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai doare. Din nou se strâng arcașii în jurul viteazului, și, pe când turcii își socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasă asupra lor, un vuiet de moarte înfioară valea, și cerul se întunecă tot de atâta grozăvie. E a șaptea noapte de când domnițele se roagă-n genunchi, le picură lacrimile pe covor, și chipurile lor par umbre sub slaba licărire a candelei. Se roagă nedormite, mama pentru fecior, soția pentru soț, și amândouă pentru țară. Și iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopții. Tot mai aproape, tot mai lămurit s-aud sunete de corn și cântece de biruință și tunete de glasuri s-aud strigând: "Trăiască Ștefan!" Ca de-un vis frumos se-nviorează domnițele, și scoală pruncii din somn, și-și umplu mâinile cu flori, ș-aleargă la poartă, și plâng de bucurie primind în brațele lor fragede pe marele Ștefan, lumina, mândria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strâng la piept și cum se uită la fața lui senină, în ochii lui mari și frumoși, cum nu se-ncred că-l văd, și, neputând spune o vorbă, îi sărută fruntea, mâinile, colbul de pe haine. Târziu se sting lumânările-n castel. E liniște acum și fericire-n tot cuprinsul. Șoptesc încă domnițele-n iatac, mărită pare lumina candelei de sub icoane. În odaia de alături doarme ostenit biruitorul, temutul Ștefan, gloria Moldovei.
Ce de lucruri n-ar ști să povestească de-ar avea grai ruinele acestea!? Când te gândești c-a fost atâta viață aici... inimi care s-au iubit, ochi cari-au plâns, viteji cari și-au vărsat sângele pe zidurile acestea! La porțile acestei cetăți s-a strâns norodul răzvrătit, cerând lui Lăpușneanu capul lui Moțoc. Pe meterezele ei au stat dârji în fața lui Sobiețchi cei 19 plăieși, luptând c-o oaste-ntreagă, prețuindu-și fiecare glonț, ochind în căpetenii și făcând pe poloni să creadă că-i o armată-n cetate.

1901

Alexandru Vlahuță: România pitoreascăGeorge Coșbuc Top Mihail Sadoveanu

Copyright © Complexul Muzeal Județean Neamț.
Materialul a fost reprodus din lucrarea "Cetatea Neamț" de Gavril Luca & Gheorghe Dumitroaia,
Ed. "Constantin Matasă" 2000. Transpunerea în format html a fost realizată de către Net Media.

Home page | Preliminarii | Despre origine | Confruntări militare | Secolul XVI | Secolul XVII | Decăderea